George cel Viteaz

  Articol adaugat la 13-10-2013 2:26 PM

A fost odata un imparat si o imparateasa. Zece ani au vietuit ei in casatorie si nu putura face si ei macar o starpitura de copil. In cele de pe urma, imparatul porunci imparatesei sotiei lui, ca daca intr-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, sa stie ca paine si sare pe un taler cu dansul nu va mai manca. Daca auzi asa imparateasa, mult se mahni in sufletul ei, caci traiau bine. Se puse si ea dara a cere sfaturi de la vraci si vrajitori, de la moase si descantatoare. Lua tot felul de leacuri. Cand, intr-o noapte, ce vazu se spaimanta. Se facea ca umbla pe o campie verde si frumoasa.

 

george cel viteaz

Pe acolo toate firicelele de iarba erau insotite, si doua cate doua se incovoiau una catre alta si parea ca se saruta. Pana si flutureii umblau tot doi cate doi. Visa si totusi credea ca este aievea ceea ce vede. Nu se bucura mult de privelistea cea frumoasa, si iata ca un balaur, bala dracului, venea, mare, spre dansa ca un vartej. Pasamite, el gonea o porumbita; aceasta, tremurand ca varga, fugi in sus, fugi in jos, si, vazand ca n-are scapare de vrajmasa fiara salbateca, se repezi si se ascunse in sanul imparatesei. Balaurul, vazand una ca aceasta, se repezi si el asupra imparatesei. Dar imparateasa dete un tipet si se destepta. Ii sarise inima de frica si-i tremurau toate carnurile. P-aci, p-aci era sa si lesine. Spuse imparatului pocitania de vis, si ramase si el inmarmurit de groaza. A doua zi se simti ingreunata si peste noua luni de zile nascu o bunatate de copilas de dragulet.

Bucuria ce fu la curtea imparatului nu se poate spune. Se hotarara sa boteze pruncul.Pe atunci se botezau copiii intr-o fantana sub un munte. Si fiindca de catva timp se ivise niste talhari pe acel munte, cari pandeau pe cei ce veneau sa-si boteze copiii si-i omora, strasnica porunca dete imparatul ca sa puie oaste imprejurul fantanei, sa pazeasca si sa apere pruncul, cand va fi sa se iveasca talharii.Nu se multumi cu atat, ci mai porunci imparatul de scrise pe niste pietre scumpe cate o slova; dupa aceea insira pietrele si alcatui numele copilului. Acest sir de pietre nestemate il lega de gatul copilului.

Astfel pregatiti, pleca imparatul cu imparateasa sa-si boteze copilul, luand cu dansii si mai multi ostasi calareti si inarmati.Ajungand la poalele muntelui, le iesira inainte talharii, si nici una, nici alta, incepura a da vartos. Imparatul trimise pe imparateasa sa boteze pruncul, caci el va sta sa dea piept cu talharii, pana se va intoarce ea. Imparateasa se supuse poruncei si pleca. Cand sa se intoarca de la botez, veni pana la un loc; aci, stand si namaiauzind zanganitul armelor si zgomotul luptei, ii dete un fier ars in inima. Atunci, nemaicutezand sa mearga inainte, se intoarse inapoi si ascunse copilul dupa fantana, intrun stuf de flori. Pasamite talharii razbise oastea imparateasca si o rapusese pe dansa.

Imparateasa pleca singura la imparatul. Pe drum, cand ajunse la locul de lupta, vazu un baltau de sange si alaturi o groapa mare unde erau ingropati oamenii imparatesti. Inchise ochii sa nu vaza acea groaza si porni inainte, cand deodata se pomeneste cu doi talhari ca pun mana pe dansa.Dupa ce le spune cine este, talharii o duse la capitanul lor. Acesta, cum o auzi cine este, fara judecata, fara nimic, porunci sa o bage intr-o pestera parasita si sa i se dea cate un sfert de paine si cate o cana de apa pe zi, pana ce s-o prapadi acolo.Copilul ramasese in stuful de flori. Dumnezeu, purtandu-i de grije, nu lasa nimic rau sa se apropie de dansul, care putea sa-l vatame.

Prin preajma locului aceluia traia un pustnic intr-o vagauna de munte. Acel pustnic avea o capra si el, dupa sufletul lui. Ea venea totdeauna, spre a se adapa, la apele cele limpezi ale fantanei. Intr-una din zile, pascand pe ici pe colea, se apropie de stuful cu flori. Cum dete de copil, se puse langa dansul, incepu sa-l linga si sa-si apropie ugerul de gurita copilasului. Acesta, cum simti, incepu sa suga si supse pana ce se satura bine, si asa dor prinse capra de copil, incat o luna de zile nu se departa de langa dansul.Calugarul, vazand ca nu-i mai vine capra, incepu s-o caute, si caut-o in sus, cauto in jos, capra nicairi. Isi luase nadejdea de la dansa, cand intr-o zi se pomeneste cu ea. Pustnicul o vazu, incepu s-o mangaie:

– Capra-tati! capra-tati! voind sa puie mana pe dansa. Dar asi! unde e pomana aia? Capra, tast! in dreapta, tast! in stanga, se departa mereu. Calugarul dupa dansa. Daca vazu ca nu poate pune mana pe ea, se intoarse in chilioara lui, facu o strachina cu tarate si incepu a se lua pe langa dansa cu binele, tot strigand-o si mangaind-o:
– Capra-tati! Capra-tati!

Dar nici asa nu izbandi; caci capra nici nu voia sa se uite la strachina lui cu tarate, ci tot inainte tragea sa se duca. Pustnicul se lua dupa dansa, d-a minune, sa vaza unde se duce. Capra, nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul, si se puse langa dansul, dandu-i sa suga. Calugarul intra dupa dansa si, cand o vazu, statu locului, temandu-se sa nu fie vreo naluca. Se inchina, facu rugaciunea ca sa-l apere Dumnezeu de rele si sa piara naluca dinaintea lui. Asi! unde? ce naluca sa piara? Caci ceea ce vedea el era aievea un copil frumos ca un ingeras. Dupa ce se incredinta ca nu era ceva necurat, ba inca un copil botezat, de mila catre omenire il lua, il duse la chilioara lui si-l puse in patuceanul sau. Capra sari si ea si se aseza langa copilas.

Vazand asta minune, calugarul o lasa de-i dete tata pana ce se satura, apo lua copilul, il desfasa, il spala si-l primeni cu niste rupturi de haine de ale sale. El citi margelele de la gatul copilului si afla ca se numeste George si ca este fecior de imparat.Dupa ce se mai mari, calugarul il invata sa citeasca si sa scrie. Planse George si calugarul, cand muri capra, de nu li se zvanta lacrimile de la ochi multa vreme. O ingropara ca pe oameni. George se tangui mai cu foc de pierderea ei. El stia bine ca nu-l facuse capra, dar o cinstea ca pe o mama, ca pe una ce-l hranise si-l crescuse.Nu trecu multa vreme, si iata ca muri si calugarul. Il ingropa George si pe acesta, cu toata evlavia. Apoi, dupa ce mai planse si se mai tangui o toana, se hotari sa iasa la lume; caci nu-i mai placeau locurile acelea, unde murise ma-sa si parintele sau cel duhovnicesc.

Apuca si el pe cararea ce o vazu mai aproape si se lasa pe dansa a-l scoate oriunde va voi ea, dupa ce-si inchelbara un rand de haine ca de urs, alcatuite din niste piei de vulpe ce gasi in podul chilioarei, unde sezuse el cu pustnicul.Merse ce merse pe acea poteca, pana ce vazu ca copacii incep a se rari, apoi se cobori in niste campii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bucata de loc si intra intr-o cetate.Se ameti si se fastaci cand se vazu incongiurat de o multime de lume, si-l asurzise zgomotul ce se facea in acel oras. Mergea, si nici el nu stia unde se duce. Dupa ce-si veni in simtiri din ameteala, isi tinu firea si, luandu-si inima in dinti, incepu a umbla, uitandu-se prin toate pravaliile si mirandu-se de toate celea ce vedea. Se tinea lumea dupa dansul ca dupa urs. Pasamite unde era imbracat ca neoamenii. Daca colinda o mare parte din oras, ajunse la o fierarie, si acolo, vazand si buzdugane, intra si ceru sa-i dea si lui o sabie si un buzdugan.

– Alege-ti de care poftesti, ii raspunse negustorul.Dupa ce alese un sabioi ce de abia oamenii ceilalti il tinea in mana si un buzdugan naprasnic, voi sa plece.
– Plateste intai, baietas, si apoi sa pleci.
– Ce va sa zica aceea sa platesc? intreba dansul.
– Iaca sa ne tocmim, si sa-mi dai bani cu cat ne-om invoi.
– Ce este aceea bani? mai intreba el.

Negustorul, vazand ca are a face cu ursul din padure, ii deschise capul si-l facu sa priceapa cum merg lucrurile prin orase.Se mira George deocamdata de toate nagodele ce-i tot povestea negustorul; apoi, daca vazu ca n-are incotro, ceru sa slujeasca fierarului pentru sabie si buzdugan.Se invoira, deci, ca pentru aceste lucruri sa slujeasca un an si asa se baga ucenic.Iscusinta lui George ajunsese de poveste: unde altii nu puteau face unele lucrari de fierarie nici in trei ani, el intr-o jumatate de an lucra ca o calfa veche. Barosul cel mare pe carele nici trei oameni nu-l putea ridica, el se juca cu dansul. Si toti se temeau de el.Daca isi implini anul, se mai baga pe un an, ca sa-i dea fier si carbuni sa-si faureasca el o sabie si un buzdugan, dupa pofta inimii sale. Implinindu-se si acest an, stapanul porunci sa-i dea fier si carbuni. Calfa cea mai mare, temandu-se sa nu-i ia locul, ii pusese gand rau si cauta cum sa faca sa-l prapadeasca.

Ii spuse, deci, ca fier este destul, dara nu sunt carbuni de ajuns, ci sa se duca la padurea neagra sa-si faca, caci de acolo aduc si ei. Aceasta nu era adevarat. Acolo, la padurea neagra, se iscodise o scorpie care omora pe oricine mergea in acea padure, si de aceea il trimitea pre dansul acolo, ca sa se prapadeasca.George nu stia de unele ca acestea. El era cu inima curata si fara fatarnicie. Isi alese din pravalia stapanului sau o sabie ramasa de la Novaci, pe care o pastra in pravalie ca pe un odor din vechime, lua niste burduse mari pentru carbuni, facute din doua piei de bivol si pleca sa-si faca carbuni in padurea neagra. Merse ce merse si, ajungand la un sat, intreba ca incotro se afla padurea neagra. Cum auzira satenii, incepura sa-si faca cruce si sa-si scuipe in san de frica. Apoi ii spusera toata siretenia cu scorpia. George le taie cuvantul si le zise:

– Daca nu voiti a-mi spune, incetati cu astfel de parascovenii ce n-au seaman.Oamenii, daca il vazura atat de intestat, ii aratara drumul si-l lasara sa se duca unde il va duce oranda lui.Ajungand la padure, taie cu sabia o mare multime de copaci, din cari facu o gramada de nu-i putea da nimeni de seama si ii puse foc.Stand pe langa foc, simti ca un oarecare lucru, un fel de sorbitura il tragea si il tot misca din loc; se intoarse; cand, ce sa vezi? unde venea, mare, vericule, asupra lui nabadaioasa de scorpie, si tot sugea vazduhul, ca sa traga intr-insa si pe bietul George. Acesta, cum vazu ce placinta i se pregateste, infipse sabia in pamant, se propti intr-insa si ramase neclintit. Astfel astepta el si priveghea sa vaza ce are sa i se intample. Scorpia, cum veni, dete cu coada si risipi focul, apoi se repezi asupra lui George ca sa-l soarba pre el. Voinicutul de George unde smuci odata sabia din pamant si, mai iute decat ai gandi, o aduse si taie in doua scorpia.

Apoi se lua dupa dansa, care fugea catre scorbura unde vietuia, si, ajungand-o, ii taie capul. Atata sange mohorat curse din spurcaciunea de scorpie, incat se alcatui o balta.Cand era sa se intoarca intr-ale sale, deodata auzi un grai dulce care ii vorbea sii zicea pre nume.Cand se uita, ce sa vaza? o pasarica dragulica si frumusica sta pre o ramura sii zicea:
– Georgita cel viteaz, spre multumire ca mi-ai scapat pe ai mei de la pieirea acestei scorpii necurate, care in toti anii imi sorbea puii, te sfatuiesc sa te scalzi in sangele acestei fiara blestemate si nici un rau nu se va mai atinge de tine in toata viata ta, si sa nu mai ai frica de nimeni, afara de Dumnezeu.Voinicul de George facu precum il invata pasarica; cand iesi din scaldatoare, pasarica vazu pe spinarea lui George lipita o frunza de copaci si-i zise:

– George, ti-a mai ramas un locsor pe trupul tau supus la metehne; dara, daca te vei pazi bine, habar sa n-aibi.Apoi voinicul, punand capul scorpiei intr-un burduf, si in cellalt carbunii ce facuse, se intoarse la pravalia stapanului sau, isi lua fierul pentru care muncise un an si se puse a-si fauri o sabie si un buzdugan. Dupa ce le ispravi, isi incerca sabia, dand cu dansa intr-un drug de fier, si se rupse in doua; o lepada si, luand buzduganul, il arunca in slava cerului, si cand cazu jos se turti; il lepada si pe acesta.

Acum ce sa faca? Sta in loc si fluiera a paguba. Tot gandindu-se, isi aduse aminte a fi vazut, in codrul unde a crescut el, un fier gros infipt in pamant. Se duse tocmai acolo. Cand se apuca sa-l scoata, ce sa vezi? fierul nu era infipt, ci era o vana din munti. Se apuca de el, il trase, il smuci, il rasuci, pana ce, rupand vana, o smulse si o lua la spinare ca un voinic ce era, se intoarse la pravalie si izbuti a-si face o sabie si un buzdugan cari sa-i fie tovarasi nedespartiti.Dupa aceea se duse cu tovarasii sai la fantana botezului si le boteza, punand sabiei numele de Balmut ajutatorul meu, si buzduganului Omoratorul vrajmasilor mei; apoi se intoarse iarasi la pravalie ca sa-si ia ziua buna, fiindca voia sa plece sasi caute parintii.

Cand se intoarse la pravalie, gasi pe toti morti busteni. Pasamite ei, in lipsa lui, cautara in burduful sau, si dete peste capul scorpiei. Cati o vazura, toti murira. Daca vazu asa, ii paru rau; dara n-avu ce face.Iesi pe poarta afara si pleca. Pe drum se intalni cu un ucenic carele nu fusese acolo cand umblase calfile in burduful lui George. Acesta, cum il vazu, se duse la dansul sa-si ia ziua buna.
– Da unde te duci, nene George?
– Iaca, unde oi vedea cu ochii si ma va lumina Dumnezeu.
– Ia-ma si pe mine cu d-ta, nea George, se ruga ucenicul.
– Lasa-ma in pace, ca n-am eu singur unde sa-mi plec capul, daramite sa-mi iau si licheaua dupa mine!Plecand George si mergand singur, singurel, se abatu intr-un colnic sa faca un popas, cand iata si baiatul cu care ucenicise ca vine si se aseaza langa dansul. Pasamite, se luase dupa el si, cat colea, il urmari pana il ajunse.
– Dara asta, ma? ii zise George.
– Iata-ma si eu, raspunse ucenicul. Ce? daca n-ai vrut sa ma iei, socotesti ca eu n-am putut sa ma tin de dumneata?Dupa ce rase nitel George si, facandu-i-se mila de dragostea ce-i arata baiatul, se indupleca sa-l ia, zicandu-i:
– Daca este asa, tovaras sa-mi fii.

Apoi lungi pasul la drum, si aide, aide, trei zile si trei nopti mersera pana ajunse la o padure mare. Acolo statura sa se mai odihneasca si sa si imbuce cate ceva. Pe cand stau ei acolo, auzira o guitatura de porc si totdeodata si vazura un porc mistret mare, fugind, si un vanator alergand dupa dansul calare, iara dupa vanator se luase un alt porc si mai naprasnic. Vanatorul intinse arcul si, cand zbura sageata, pravali fiara salbatica din gura careia galgaia sangele ca dintr-o saca.Atunci fiara de la urma, unde se repezi o data si dintr-o saritura fu langa calul de vanator, caruia ii si varsa matele, sfasiindu-i burta cu coltii lui cei grozavi. Vanatorul cazu morman de pe cal si, pe cand porcul cel mistret umbla sa-l faca mici bucati, George cel voinic sari de acolo de unde era si, mai iute decat gandul, fu langa vanatorul cel nenorocit, cu sabia goala in mana. Dintr-o lovitura facu in doua spurcata fiara.

In mai putin de o clipa de ochi, venira si ceilalti tovarasi ai vanatorului, cari ramasera inmarmuriti de groaza pentru cele ce era sa se intample.Acesti oameni erau din imparatia tatane-sau. Ei cu totii multumira lui George pentru izbavirea domnului lor. Apoi se pusera la masa si trasera un chef, de sa se duca pomina, de bucurie. Si fiindca era cald, se dezbracara de hainele de pe deasupra, ramaind mai usori. Atunci, unul din meseni zari margelele de la gatul lui George. Se dete pe langa dansul binisor, ii citi numele si-l cunoscu.Spuind si celorlalti minunea dumnezeiasca, cum se descoperi imparatul lor, vanatorul cel cu pricina veni langa dansul si-i zise:

– Multi ani sa traiesti, doamne si al nostru stapanitor! Si sa stii ca imparatul locului acestuia a raposat in Domnul si eu, sluga nevrednica a domnului meu, ii tin locul, pana se va gasi mostenitorul sau cel pierdut de la botez. Adunarea batranilor m-a insarcinat cu aceasta. Acum multumesc Domnului pentru cele ce mi s-au intamplat, ca mi te trimise Dumnezeu de ma scapasi de la moarte, caci cunoscui in tine pe fiul acelui bun imparat care ne-a carmuit omeneste atata mare de ani.George, care cascase gura si bleojdise ochii la cele ce spunea vanatorul, zise:
– Dara de unde stiti voi, oameni buni, ca eu sunt fiul imparatului despre care imi vorbiti?
– Margelele de la gatul tau ne-au spus. Sa fie laudat numele Domnului ca am dat peste tine, si de azi inainte tu sa ne carmuiesti.

Toti mesenii se sculara si i se inchinara ca la un imparat.George pleca cu dansii si cu baiatul cu care ucenicise el, si se duse la palaturile imparatiei.Sfara se dete in tara de aceasta fericita intamplare. Si alerga poporimea din toate partile, cu mic cu mare, sa vaza pe acela carele mort a fost si a inviat, pierdut si s-a aflat, laudand numele Domnului.Iara daca s-a asezat George in scaunul tatane-sau, incepu a pune lucrurile la cale, cum sa mearga bine trebile.Baiatul cu care ucenicise George ajunse sa fie mana dreapta a imparatului, atat se ciopli si se suptie in putina vreme.Cercetand noul imparat in dreapta si in stanga, de cum s-a intamplat pierderea lui, afla siretenia pricinei din fir pana in ata, cum adica s-a batut tata-sau cu talharii, cum acestia i-au infrant oastea si cum imparatul cu ai sai, dand dosul, n-a mai stiut nimic nici despre dansul, nici despre mama sa, si cum imparatul a fost coprins de mahnire si de obida pana la moartea sa, si cum a murit nemangaiat, nemaiafland nimica despre dansii.

Atunci el alcatui o ceata de oameni tot unul si unul si porni la fantana botezului, ca sa starpeasca codrul de acei talhari. Dara pana una, alta, ca sa nu i se intample ceva rau ma-sei, socoti mai nemerit sa pofteasca pe capitanul talharilor printr-o carte scrisa ca sa dea drumul imparatesei.Si scrise carte. Iara daca vazu ca ostenii lui se cam codesc, primi cererea baietului cu care ucenicise el, si-l trimise pe dansul.Acesta daca pleca, ajungand in codrul unde era fantana botezului, se pomeni inconjurat de doisprezece haiduci, cari si pusera mana pe dansul. Acestia chibzuiau cu ce moarte sa-l omoare; dara dupa ce auzira ca merge cu carte la capitanul lor, il dusera la dansul si asteptara sa vaza ce le porunceste el.

Capitanul rase, dupa ce citi scrisoarea. Si scrise si el carte in care zicea imparatului ca daca ii e voia sa mai fie cu viata, sa stea locului, iara daca i s-a urat de a mai trai, sa vie sa se bata ca-l asteapta; si ma-sei nu-i va da drumul pana nu se va istovi de tot in inchisoarea unde este bagata. Aceasta osanda zicea el ca i se cuvine pentru infruntarea ce i-a facut oarecand in tinerete, neprimindu-l a-i fi sot, cand a cerut-o de la parintii ei, lucru pentru care s-a si facut el haiduc.Pana sa vie cu raspunsul, capitanul de haiduci puse de taie un curcan, il fripse sil trimise imparatesei, zicandu-i sa manance cea mai de pe urma mancare buna, caci el are sa se lupte cu fiul ei, imparatul, pe care fara doar si poate are sa-l omoare. Acesta este, zicea el, pomana ce face fiului ei, caci dupa ce va pieri, nu va mai avea cine sa-i faca pomana.

Imparateasa, cum auzi ca traieste fiul ei si ca este imparat la imparatia tatane-sau, nici ca se atinse de curcan, ci trimise raspuns capitanului de talhari ca ea, cum a trait douazeci si patru de ani numai cu paine si apa, va trai si de aci nainte, pana ce Dumnezeu, care cunoaste toate ascunsurile inimei si stie nevinovatia ei, o va mantui de aceste munci de cari nu este vrednica.George se catrani de manie cand vazu necuviincioasa purtare a haiducului si poftirea cea vrednica de ras ce-i facea.Atunci porni cu ceata lui cea aleasa si se otarara ca nici in ruptul capului sa nu se intoarca acasa fara ma-sa, pentru care se bucura, auzind ca inca traieste.

Tot atunci, capitanul de talhari isi aduna ceata intr-o cula sub niste daramaturi de ziduri ce se aflau in muntele acela si unde era locuinta lor, si se puse a cina. Pe cand ei beau si se veseleau, vorbind verzi si uscate si batandu-si jos de scrisele imparatului si de raspunsul imparatesei, o data se despica zidul si se ivi o umbra, care puse pe masa doua lumanari aprinse de piatra, o carte si o cheie. Apoi umbra se facu nevazuta. Talharii ramasera ca scrisi pe parete si tacura malca. Se putea auzi musca zbarnaind, atata liniste si tacere se facu.Capitanul lua cartea, ii rupse pecetea, o deschise si citi:

„Firul nelegiuirilor tale s-a sfarsit. Glasul nenorocitilor pe care fara mila i-ai jertfit s-a auzit la cer. Sangele cel nevinovat ce atata mare de timp ai varsat cere rasplatire. Esti blestemat. In ascunzatoarea ce este in colt la dreapta, si pe care tu n-ai stiut-o, este o uscioara pe care o vesi descoperi cautand-o cu una din aceste lumanari. Ia cheia ce ti s-a pus pe masa si o deschide. In aceasta ascunzatoare vei gasi niste haine si podoabe de imparateasa, pe cari le vei da nenorocitei imparatese, muma lui George, sa se imbrace cu ele. Ea te va ierta pentru trudele si chinurile ce i-ai pricinuit de sunt acum douazeci si patru de ani. In celalalt sipetel vei gasi o piele de urs si un lant cu care piele te vei imbraca tu, caci urs ai sa ramai pana iti vei ispasi pacatele. Imparateasa te va duce de lant si te va da in mana imparatului. Si sa nu cutezi a face in alt chip, caci mania cerului va cadea peste tine si mai ingrozitoare”.

La citirea acestei scrisori, capitanul ramase ca lovit de trasnet. Si neavand incotro, scoase toate avutiile ce adunase de cand talharea si le facu douasprezece parti, deopotriva, pe cari le imparti la cei doisprezece tovarasi ai sai. Acestia, dupa ce-si luara ziua buna de la capitanul lor, se imprastiara ca puii de potarniche, caresi pre unde.Iara el, capitanul, deschise sipetelele si afla toate celea, intocmai precum ii zicea cartea. Lua hainele si podoabele de imparateasa si le dete mumei lui George, ca sa se imbrace cu ele. Aceasta primi bucuros, caci hainele de pe dansa se hartanisera, se mucezisera si se putrezisera, ramaind mai goala. Apoi isi ceru iertaciune pentru relele ce-i facuse el, pe care iertaciune o si dobandi, fiindca imparateasa avea o inima foarte buna.

Dupa ce capitanul de talhari se imbraca in pielea de urs, care se lipi de trupul sau ca si cand ar fi fost de acolo, imparateasa il lua de lant si se indrepta catre scaunul fiului sau.Pe drum se intalni cu George, care venea, mare, ca un leu, si calare pe un soimulean sireap de manca foc. George era cu sabia lui, ce o tinea goala in mana. Muma-sa, cum il vazu, il cunoscu, caci era leit tata-sau, si se inchina lui ca unui imparat.George se dete jos de pe cal si imbratisase pe imparateasa ca pre muma lui, dupa ce afla cine este.Muma-sa ii spuse cum Dumnezeu, cunoscandu-i nevinovatia, a izbavit-o prefacand in urs pe prigonitorul ei.Apoi dete pe urs de lant in mana imparatului. Acesta se induiosi de osanda lui sii dete drumul, zicandu-i:

– Destul iti este tie urgia dumnezeiasca. Du-te si cata de-ti ispaseste pacatele.Ursul intr-o clipa de ochi se facu nevazut, intrand in codru.Iara imparatul, cu muma-sa, cu credinciosul si cu ostasii sai se intoarsera la scaunul imparatiei, multumind lui Dumnezeu pentru toate aratarile lui.Si domnira in pace si in liniste pana ce, vrand Dumnezeu, i-a mutat din lumea aceasta.Iara intamplarile lor au ramas de poveste si vor ramanea in veacul veacului.Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Scrie un comentariu

Cauta un articol

PortalulFamiliei.ro va recomanda

PortalulFamiliei.ro in Social Media

Horoscop

Curs valutar